de Szabo Zoltan
Categoria mea favorită, cred că o știu deja cei care mă cunosc şi cei care au urmărit blog-ul meu, http://zoliszaboro.blogspot.com
După atâtea vorbe, oare ce mai pot spune despre această categorie ?
Am să încerc să vă prezint părerea lui Anker Alfonz, îmbinând cele scrise de el în ”Rebusul zburător”, cu un alt articol scris tot de el în revista POSTAGALAMB SPORT.
În primul rând, după părerea lui se poate vorbi de două feluri de porumbei de fond:
– cei de o zi, care sunt capabili să sosească în prima zi de la concursuri de 650-850 km
– cei de maraton, care zboară distanţe de 900-1200 km (şi nu neapărat în prima zi)
Deci atenţie, după părerea lui, concursurile de 500-600 km nu sunt fonduri (!!) şi cu această părere sunt şi eu perfect de acord. Cu atât mai mult că de la scrierile lui Anker s-a mai şi dezvoltat columbofilia (cu toate că sunt destul de mulţi care ar dori regresia).
Porumbeii din prima categorie sunt păsări mai mici, cu musculatură deosebit de elastică, dar nu prea voluminoasă, cu penajul mai puţin bogat, osatură mai fină, deci orice surplus care ar reprezenta balast lipseşte de la aceşti porumbei. În general au pieptul mai îngust şi coada mai lată, corp uşor şi bine echilibrat. De multe ori masculii din aceste categorii au caractere exterioare asemănător femelelor. Sunt capabili să zboare 13-15 ore pe zi, ajungând acasă de multe ori epuizaţi de efortul depus. Asemenea porumbei sunt cele din liniile: Huykens-Van Riel, Symons, Van Bruane, Cattrijsse, ect.
Faţă de aceşti porumbeii, cei de maraton (900-1200 Km) sunt mai mari, mai calmi, mai puţin rapizi, cu suprafaţa aripii deosebit de mare. Fiind mai calmi şi mai lenţi, nu ajung acasă în prima zi, odihnindu-se în timpul nopţii, iar a doua, sau chiar a treia zi, sosesc și parcă sunt odihniţi. De obicei sunt porumbei mai tardivi, rezultatele cele mai bune oferindu-le după vârsta de trei ani. Sunt porumbei din familii Bricoux, Delbar, Horváth.
Foarte scurt, cam aşa carcterizează Anker porumbeii de fond, preferându-i mai mult pe cei de fond de o zi, decât pe cei de maraton.
În general sunt şi eu de acord cu cele spuse de el, dar cred că în decursul celor aproape 40 de ani de când a apărut cartea ”Rebusul zburător”, rasele de porumbei au mai evoluat. Porumbeii au devenit mai rapizi, iar aceste diferenţe s-au mai şters, în favoarea porumbeilor de maraton (sau invers). La ora actuală şi porumbeii de maraton au început să semene tot mai mult cu tipul descris la cei de o zi, devenind mai mici şi totodată mai rapizi. Dacă comparăm vitezele primilor porumbei de la zboruri de 700-800 km cu cei de la primii sosiţi de la concursuri de peste 900 km vedem că sunt comparabile, uneori chiar aproape identice. Tot mai dese sunt sosirile în prima zi de la concursuri de peste 850-950 km.
Chiar şi Anker remarcă faptul că în anii 1950, după război, când s-a început iar organizarea concursurilor de maraton, în primul an numai patru porumbei au reuşit să sosească în prima zi. Cu trecera timpului timpului însă, aceste sosiri s-au înmulţit, marcându-se porumbei în prima zi chiar de la concursuri de peste 1000 km (Rostock, Berlin). Procesul nu s-a oprit de atunci încoace şi la ora actuală nu reprezintă o raritate sosirile de la asemenea concursuri nici la noi, deşi sunt totuşi rezultate admirabile.
Următoarea întrebare pusă de Anker este: de ce este nevoie de concursurile de fond şi de mare fond?
Pentru că cel mai bine prin aceste categorii putem ”întreţine” calitatea efectivelor de porumbei. Presupunând o concurenţă puternică, porumbeii de frunte de la concursuri de 800-1200 km pot fi numai cei cu rezistenţă impecabilă, peste media celorlalţi porumbei. Totodată, trebuie să aibă şi o inteligenţă și un simţ al orientării superioare celorlalţi.
Porumbeii de viteză şi demifond au nevoie de mai multă de viteză, de promptitudine la pornire. Nefiind transportaţi zile întregi în maşină, nu au nevoie de un sistem imunitar la fel de bun ca şi a celor de fond şi de maraton. De obicei sunt şi mai predispuşi la depresiunea cauzată de consangvinizare, tocmai din lipsa sistemului imunitar mai puţin performant.
În general, în toate ţările cu tradiţii columbofile, porumbeii de maraton sunt folosiți la ameliorarea liniilor de viteză şi demifond. Chiar şi liniile de demifond şi de viteză au la bază porumbei din celebre familii maratoniste.
Rezultate cu adevărat recunoscute de întreaga societate columbofilă sunt cele de mare fond şi de maraton. Făcând comparaţie cu sportul uman, boxul şi acolo cei mai cunoscuţi sunt boxerii din grupa grea (Tyson, Mohamed Ali, Forreman, Rocky, Jo Luis, etc.), în timp ce cei din grupa muscă sunt cunoscuţi numai de specialiştii acestui sport.
Aşa şi în columbofilie, toată lumea recunoaşte şi admiră câştigătorii concursurilor de la Barcelona, Marseille, Perpignan, St. Vincent, Pau, Dax, San Sebastian, în timp ce câştigătorii concursurilor scurte sunt uitați peste noapte. De la aceste concursuri rar se întâmplă să sosească stoluri de porumbei deodată, concursurile nu se încheie în câteva minute, porumbeii mai slabi se pierd inevitabil.
De la asemenea distanţe se pot organiza concursuri pe arii mai mari, chiar şi cu participare internaţională, diferenţele procentuale fiind relativ mici. Rar se aud comentarii din partea crescătorilor referitor la diferenţa de distanţe de la concursurile mai sus amintite.
Concluzionând cele scrise mai înainte, concursurile de fond aduc un aport important în sprijinul dezvoltării columbofiliei, asigurând totodată posibilitatea comparării crescătorilor, care altfel nu au cum să cunoască situaţia lor în grila naţională. Nu în ultimul rând, prin aceste concursuri se pot obţine adevărate recunoştinţe pe plan internaţional.
Aşa vedea problema Anker Alfonz în anul 1979, cerând organizărea concursurilor naţionale pentru toţi columbofilii din Ungaria.
La fel, este necesară şi pentru noi organizarea unui concurs naţional, cum s-a şi propus de actuala conducere (Berlin).
De asemenea, Anker propunea: lansarea la o oră mai târzie, participare cu un număr limitat de porumbei pe crescător (pentru a nu periclita efective mari) şi întocmirea listelor pe zone.
Din păcate însă la ora actuală asistăm aproape la toate nivelele la anemierea concursurilor de fond, transformând încet – încet în concursuri de demifond.
Ce altceva urmăresc unii pseudofondişti, dacă nu acest lucru, prin organizarea a câte 3-5 sau chiar şi 6 concursuri de 550-580 de km, concursuri care nici decum nu sunt de fond, dar pentru îndeplinirea normei de ”fond” (??), sunt suficiente. Dacă nu au porumbei suficient de buni pentru această categorie sau dacă ei nu sunt destul de buni columbofili, atunci cu modificarea distanţelor necesare pentru fond vor să devină campioni absolut şi pentru acest lucru nici nu le pasă chiar dacă-și bat joc de columbofilie.
Şi dacă eventual nici aşa nu vor ieşi campioni la fond (foarte probabil), ce urmează? Vor propune scăderea distanţei şi mai mult, eventual la 350 km, sau desfiinţarea categoriilor mai lungi, pe motivul protecţiei animalelor.
